NATO elaborează noi planuri de apărare care prevăd lovituri asupra unor ținte situate în interiorul Rusiei, în cazul unui atac asupra teritoriului Alianței. Strategia vizează distrugerea bazelor militare, a rețelelor de aprovizionare și a instalațiilor industriale care susțin operațiunile armatei ruse. Această abordare este dezvoltată sub coordonarea comandantului suprem al forțelor aliate NATO în Europa, generalul american Alexus Grynkewich, și reflectă lecțiile strategice extrase din conflictul actual din Ucraina.
Noua strategie, prezentată de generalul Alexus Grynkewich la o conferință de securitate de la Varșovia, se bazează pe conceptul de „teoria victoriei”. Conform acestui model, NATO ar trebui să oprească atacul inițial și, ulterior, să reducă capacitatea adversarului de a continua operațiunile militare. Acest lucru se realizează prin lovirea atât a forțelor de pe front, cât și a rețelelor de sprijin. Obiectivele ar putea fi situate la distanțe de la câțiva sute de kilometri până la câteva mii de kilometri în spatele liniei frontului.
Pentru execuția acestor lovituri, Alianța ar putea utiliza o combinație de rachete de precizie și sisteme mai ieftine, precum dronele. Printre armamentele menționate se numără rachetele de croazieră Tomahawk, rachetele balistice ATACMS și alte sisteme aflate în dezvoltare. În paralel, statele europene încearcă să își mărească stocurile de rachete Storm Shadow, SCALP și Taurus. Generalul-maior polonez Ireneusz Nowak a subliniat că loviturile de precizie în adâncul teritoriului rus reprezintă un instrument de descurajare esențial.
Lista țintelor potențiale este extinsă și include nu doar aerodromuri sau baze militare, ci și infrastructură critică și resurse de materii prime. Generalul Ireneusz Nowak a menționat că, dacă Ucraina ar fi avut astfel de capacități la începutul invaziei, războiul nu ar fi ajuns la lupte poziționale prelungite. Totuși, strategia nu presupune escaladarea către utilizarea armelor nucleare. Există însă o incertitudine privind aprobarea politică a acestor operațiuni de către liderii europeni în cazul unui conflict real.
Nico Lange, fost oficial de rang înalt din Ministerul Apărării din Germania, a evidențiat discrepanța dintre planificarea militară și abordarea politică. În timp ce planurile militare includ lovituri ofensive pentru apărare, la nivel politic, apărarea este adesea asociată exclusiv cu măsuri defensive, precum barierele sau un „zid al dronelor”. Această diferență de viziune între necesitățile tactice ale forțelor armate și deciziile politice rămâne un punct critic în gestionarea securității colective.
Evoluția acestor strategii de apărare reflectă o schimbare de paradigmă în securitatea europeană, unde protecția frontierelor nu mai este considerată suficientă fără capacitatea de a neutraliza amenințările la sursă. Această orientare spre lovituri de precizie asupra infrastructurii de susținere este o reacție directă la metodele de război de uzură observate în Ucraina, unde capacitatea de aprovizionare determină longevitatea campaniilor militare pe teren.
