Reuniunea Grupului Bergen, programată pentru octombrie 2026 la Varșovia, reprezintă un proces de selecție strategică pentru viitorul NATO. Inițiat de Pentagon și condus de Elbridge Colby, evenimentul are scopul de a identifica aliații europeni care pot prelua o parte substanțială din sarcinile militare asumate de Statele Unite încă din 1949. Ministrul polonez al apărării, Władysław Kosiniak-Kamysz, a confirmat organizarea întâlnirii în capitala Poloniei, deși detaliile logistice și programul activităților nu au fost comunicate oficial.
Formatul își trage numele de la orașul norvegian Bergen, fiind un instrument prin care Washingtonul angajează aliați cu performanțe ridicate în formate restrânse. Participanții la discuții includ Statele Unite, Norvegia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia și Țările de Jos, discutând reducerea prezenței militare americane directe pe continent. Elbridge Colby descrie acest proces ca fiind esențial pentru construirea ceea ce numește NATO 3.0, un model în care Europa furnizează batalioanele, în timp ce Pentagonul stabilește prioritățile strategice.
Controversa principală vizează absența unor state precum Marea Britanie, Franța, Estonia, Letonia și Lituania de pe lista invitaților. Deși aceste țări dețin structuri de comandă independente sau sunt contributori majori per capita la apărare, ele nu au fost incluse în acest nucleu selectiv. Elbridge Colby definește participanții drept membri care își îndeplinesc rapid angajamentele de cheltuieli și dispun de o scară militară suficientă. Această excludere sugerează că criteriile de selecție sunt de natură politică, nu doar contabilă.
Miza reuniunii depășește simpla dispută privind bugetele de apărare, concentrându-se pe conversia promisiunilor financiare în capacități operaționale reale. Washingtonul urmărește ca angajamentele de 5% din PIB, asumate la summitul de la Haga în 2025, să se transforme în forțe, echipamente și infrastructură verificabilă. În această arhitectură, Europa devine un teatru secundar de administrat cu cost minim, în timp ce resursele americane sunt concentrate în Indo-Pacific. Acest model transformă rolul Statelor Unite de la garant la arbitru strategic.
Riscul major identificat este transformarea NATO într-o Alianță cu două cercuri: unul care decide și unul care execută. Un nucleu informal care stabilește prioritățile poate transforma Consiliul Nord-Atlantic într-o simplă cameră de înregistrare pentru decizii luate în altă parte. Dacă această diferențiere între membri devine instituționalizată, solidaritatea necesară pentru descurajarea colectivă ar putea fi erodată. Fragmentarea unității occidentale în funcție de criterii de performanță stabilite la Washington reprezintă un scenariu de vulnerabilitate în fața Moscovei.
Pentru România, absența de pe lista Grupului Bergen evidențiază distanța dintre capacitățile actuale și cerințele noii arhitecturi de securitate. Deși Bucureștiul controlează o fațadă semnificativă la Marea Neagră și găzduiește baze strategice, criteriile de performanță ale lui Elbridge Colby pun sub semnul întrebării poziția sa. În sistemul NATO 3.0, locul la masa deciziilor nu se obține prin loialitate, ci prin contracte finalizate și infrastructură operațională livrată concret.
