Statele Unite, prin intermediul NASA, au accelerat planurile de dezvoltare a unui reactor nuclear lunar, cu scopul de a fi gata pentru lansare până în decembrie 2030. Această mișcare strategică vine ca răspuns la ambițiile Rusiei și Chinei, care vizează operaționalizarea unui reactor pe Lună până în anul 2036. NASA a solicitat deja contractorilor să pregătească un sistem capabil să reziste călătoriei spațiale și să funcționeze fără întreținere în apropierea polului sud lunar.
Proiectul american, numit Lunar Reactor 1, are estimarea de a genera 20 de kilowați de electricitate, o capacitate echivalentă cu consumul a aproximativ 16 gospodării americane. Acest reactor ar trebui să funcționeze timp de cinci ani fără nicio intervenție umană. În paralel, NASA intenționează să utilizeze energia nucleară pentru propulsarea unei nave către Marte în decembrie 2028, o operațiune fără precedent, în timp ce Pentagonul plănuiește dezvoltarea propriilor reactoare pentru orbită și Lună.
Pe partea opusă, Rusia și China colaborează pentru implementarea reactorului Selena, destinat alimentării stațiilor lunare conduse de China. Acest sistem ar trebui să genereze până la 10 kilowați de electricitate și să opereze autonom timp de un deceniu. Rusia deține un avantaj tehnologic și de resurse, având experiența lansării a peste 30 de reactori pe orbită în trecut și accesul la rezerve de uraniu care nu este puternic îmbogățit, un combustibil considerat esențial pentru misiunile spațiale.
Competiția este alimentată de dorința de a controla resursele lunare, precum apa înghețată, și de a stabili baze permanente. Președintele Trump a declarat că supremația în spațiu face parte din agenda sa „America First”, o poziție susținută prin declarații similare de către Xi și Putin. Controlul accesului la aceste resurse este văzut ca un element central pentru viitoarele misiuni de explorare mai îndepărtate în Sistemul Solar, transformând energia nucleară într-un instrument de putere geopolitică.
Totuși, experții avertizează asupra riscurilor tehnice și de siguranță, precum posibilele prăbușiri ale reactoarelor în ocean în timpul lansării sau reintrările necontrolate în atmosferă. Un precedent relevant este satelitul rusesc Kosmos 954, care în 1978 a împrăștiat materiale radioactive pe o suprafață de 125.000 de kilometri pătrați din nordul Canadei. De asemenea, lipsa unui modul de aselenizare dovedit pentru materiale grele și incertitudinea privind necesarul energetic al bazelor lunare rămân obstacole majore pentru succesul acestor proiecte.
Explorarea spațială prin tehnologii nucleare reprezintă o etapă critică în securitatea și expansiunea strategică a marilor puteri. Deși reactoarele vor fi menținute în stare „neiradiată” până la sosirea pe Lună pentru a minimiza pericolele, provocările de inginerie rămân semnificative. Construirea structurilor de izolare necesare pe Lună va fi extrem de costisitoare, iar gestionarea radiațiilor pentru astronauți va necesita zone cu acces restricționat în jurul reactorului.
