Scriitorul și artistul german Philipp Ruch propune o reinterpretare a procesului prin care Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) a ajuns la putere. În noua sa carte, intitulată Der Rückfall (Recidiva), Ruch susține că momentul decisiv pentru ascensiunea naziștilor nu a fost anul 1933, ci alegerile pentru Reichstag din 14 septembrie 1930. Această perspectivă contrazice narațiunile istorice tradiționale care pun accentul pe evenimentele din 1932 și 1933 pentru a explica transformarea Germaniei într-o dictatură.
Analiza lui Philipp Ruch evidențiază un salt electoral masiv între 1928 și 1930, care a transformat o formațiune marginală într-o forță parlamentară majoră. În 1928, NSDAP obținuse doar aproximativ 800.000 de voturi și 12 mandate în Reichstag, însă în 1930 numărul voturilor a crescut la circa 6,4 milioane, aducând partidului 107 mandate. Această evoluție a permis naziștilor să devină a doua cea mai mare forță politică a țării, imediat după social-democrați, depășind partidele conservatoare și naționaliste ale Republicii de la Weimar.
Autorul contestă ideea că succesul naziștilor s-a bazat pe carisma lui Adolf Hitler sau pe o mașinărie de propagandă de ultimă oră. Ruch observă că, în 1930, Hitler nu era nici măcar cetățean german și traversa o perioadă de inactivitate politică, susținând doar 29 de discursuri în anul 1929. Citatele din jurnalele lui Joseph Goebbels indică o frustrare față de lipsa de implicare a liderului, Ruch descriindu-l pe Hitler drept „un criminal leneș care dormea până la prânz”.
De asemenea, Ruch respinge teoria conform căreia Marea Criză Economică a fost motorul principal al acestui succes electoral. Deși prăbușirea bursei de la New York din 1929 a afectat Germania, criza bancară germană a atins intensitatea maximă abia în 1931, după saltul electoral al NSDAP. Cercetările arată că naziștii nu au avut neapărat rezultate superioare în regiunile cu șomaj ridicat, ceea ce sugerează că factorul economic nu explică singur rezultatul din 1930.
În loc de factori economici sau de carismă, Ruch propune ca explicație centrală promovarea explicită a violenței politice ca element de identitate. Partidul a folosit amenințarea împotriva adversarilor ca pe un mesaj de mobilizare, transformând radicalizarea într-un instrument de campanie. Autorul face o paralelă cu partidele de extremă dreaptă contemporane, precum AfD, sugerând că normalizarea discursului violent în spațiul politic este o trăsătură care poate transforma rapid grupări marginale în forțe electorale de amploare.
Ascensiunea NSDAP a avut loc în contextul Republicii de la Weimar, un sistem democratic care a pierdut stabilitatea în fața radicalismului. Această perioadă a fost marcată de instabilitate politică și de slăbirea partidelor tradiționale de dreapta, care au pierdut credibilitatea în fața alegătorilor. Procesul de radicalizare a electoratului a demonstrat cât de vulnerabile pot fi instituțiile democratice în momentul în care violența este integrată în discursul politic legitim.
