Președintele Parlamentului de la Teheran, Mohammad Bagher Ghalibaf, a propus o modificare a regulii de politică monetară a profesorului american John Taylor, integrând variabile care reflectă traficul prin punctele de strangulare maritime. Această propunere, denumită de oficialul iranian „Regula Taylor a Strâmtorilor”, vine ca răspuns la decizia Federal Reserve de a majora dobânda cu 25 de puncte de bază, până la un interval de 3,75% - 4%. Propunerea introduce în calcul variabile precum SOH și BEM, care reprezintă traficul prin Strâmtorile Ormuz și Bab al-Mandab.
Formula extinsă propusă de Mohammad Bagher Ghalibaf adaugă coeficienți pozitivi pentru aceste variabile maritime la ecuația standard a lui John Taylor. Regula originală, stabilită în 1993, utilizează rata inflației și deviația PIB-ului față de nivelul potențial pentru a determina ținta dobânzii de politică monetară. Oficialul iranian a criticat decizia băncii centrale americane pe Twitter, susținând că o creștere a dobânzii nu poate deschide strâmtorile sau produce petrol. El a declarat că r** nu este o dobândă neutră, ci o primă de risc stabilită de propriile lor condiții.
Analistul francez Arnaud Bertrand a observat că stilul de comunicare al Iranului este unic, deoarece țara amenință alte state folosind o ecuație matematică. Bertrand sugerează că, prin această abordare, Iranul pare să dicteze în realitate politica monetară a SUA. Profesorul Warwick Powell de la Queensland University of Technology a adăugat că această modificare scoate în evidență absurditatea regulii Taylor, deoarece instrumentele monetare nu pot controla o inflație cauzată de penuria de materii prime. Powell consideră că reacțiile previzibile ale instituțiilor americane pot cauza mai mult rău decât beneficii.
Economistul spaniol Daniel Lacalle a criticat decizia Federal Reserve, numind-o o „iluzie a acțiunii” în locul unei politici eficiente. Conform lui Lacalle, majorarea dobânzii nu va reduce prețurile energiei, nu va produce resurse precum petrolul sau gazele și nu va atenua cheltuielile guvernamentale. El susține că Fed menține instrumente care permit creșterea bulelor speculative și a datoriei guvernamentale. Lacalle concluzionează că această strategie nu combate inflația, ci pedepsește sectorul privat productiv, lăsând excesele fiscale neatinse.
Regula lui John Taylor este utilizată ca punct de referință și ghid, nu ca o formulă mecanică, deși a fost ignorată de bănci centrale de la criza din 2008-2009. Un calculator al Federal Reserve Bank of Atlanta indica recent că dobânda de referință ar trebui să fie între 5,3% și 6,5%. Totuși, Federal Reserve ar putea limita următoarea creștere la 25 de puncte de bază, ajungând la 4,25%, un nivel semnificativ sub recomandările matematice ale regulii Taylor, în condițiile în care inflația rămâne peste ținta de 2%.
Evoluția acestor dinamici de putere subliniază faptul că controlul asupra rutelor maritime vitale poate depăși eficacitatea politicilor băncilor centrale tradiționale. Dacă încrederea în instituțiile monetare scade, sistemul financiar ar putea intra într-un teritoriu necunoscut, unde sursele de putere se schimbă dramatic. Această situație reflectă o tranziție în care forța geopolitică și controlul fizic asupra resurselor devin elemente de calcul în stabilitatea economică globală, modificând paradigma de gestionare a inflației.
