România pregătește stabilirea unui parteneriat strategic cu Armenia, un document pe care premierul Nikol Pașinian ar urma să îl semneze la București până la finalul acestui an. Această nouă mișare diplomatică adaugă un strat suplimentar în relațiile românești cu regiunea Caucazului, unde Bucureștiul menține deja acorduri de natură strategică. Totuși, semnarea acestui document impune o analiză riguroasă asupra capacității de a trece de la cadrul politic la execuția proiectelor de infrastructură și economice.
Istoricul parteneriatelor existente evidențiază dificultatea de a transforma documentele semnate în beneficii tangibile. România deține un parteneriat strategic cu Azerbaidjanul din septembrie 2009 și unul cu Georgia, semnat în octombrie 2022. În cazul proiectului AGRI, memorandumul din 13 aprilie 2010 prevedea transportul gazelor caspice prin Georgia și Marea Neagră către România, însă, la 29 iulie 2026, Camera de Comerț și Industrie a României discuta reluarea acestui proiect, incluzând acum și participarea Turkmenistanului, după șaisprezece ani de așteptare.
Eficiența acordurilor se măsoară prin proiecte executate, nu prin numărul de semnături oficiale. În aprilie 2026, președintele Camerei de Comerț, Mihai Daraban, a subliniat că schimburile cu Georgia se află sub nivelul real al potențialului economic al celor două țări. Aceeași problemă de implementare este vizibilă și în cazul cablului electric prin Marea Neagră, pentru care studiul de fezabilitate a fost încheiat în iulie 2026, deși decizia finală de investiție și transportul efectiv al energiei rămân etape viitoare.
Noul acord cu Armenia va necesita o monitorizare atentă a surselor de finanțare și a termenelor de execuție. Este esențial să se identifice ce proiecte concrete aduce acest parteneriat, cine va asigura finanțarea și care sunt procedurile de consultare stabilite. O abordare de succes ar presupune trecerea de la relații bilaterale izolate la o planificare comună pentru întreaga regiune a Caucazului, integrând proiectele nominalizate în cadrul unor mecanisme de execuție bine definite.
O provocare strategică majoră vizează compatibilitatea angajamentelor României în contextul rețelei de interese existente. Bucureștiul are deja un parteneriat strategic cu Turcia din 2011, în plus la cel cu Azerbaidjanul, ceea ce pune presiune pe gestionarea relației cu Erevanul. Autoritățile trebuie să determine cum vor proceda în cazul în care partenerii formulează solicitări incompatibile și ce mecanisme de consultare vor exista între Baku, Ankara și Erevan.
În contextul securității regionale, România trebuie să definească clar ce promite Armeniei în materie de asistență, fie că este vorba de consultări politice sau schimburi de informații. Bilanțul final al implicării românești în Caucaz va fi validat doar prin investiții finalizate, volume comerciale reale și infrastructură funcțională. Până în prezent, rezultatele obținute în regiune nu par să atingă nivelul așteptărilor sau al posibilităților strategice de care dispune statul român.
