Analistul politic Alexandru Coita avertizează asupra apariției unei forme de „neo-suveranism” care ar putea afecta grav relația strategică dintre România și Statele Unite. Această tendință apare în urma controversei privind o presupusă implicare americană în schimbarea Guvernului Bolojan, un subiect care a readus în prim-plan acuzațiile că deciziile politice de la București sunt dictate de la Washington. Deși până în acest moment nu au apărut dovezi concrete, discuția a declanșat o reacție politică internă semnificativă.
Parteneriatul Strategic cu Statele Unite a rezistat aproape trei decenii, fiind o constantă a politicii externe românești, indiferent de schimbările de la București sau de succesiunea administrațiilor de la Washington. Alexandru Coita subliniază că această relație a fost menținută datorită maturității politice care a păstrat-o în afara războaielor de zi cu zi. Totuși, incidentul legat de afirmațiile despre implicarea ambasadorilor americani riscă să rupă această regulă nescrisă, reintroducând narațiuni care au fost combătute ani de zile.
Conceptul de „neo-suveranism quality” descrie o formă mai cultivată și prezentabilă de discurs, promovată de persoane ancorate în Occident, dar care ajunge la aceeași concluzie ca vechea teză a „României-colonie”. Alexandru Coita menționează că EU DisinfoLab a documentat explicit această narațiune, care prezintă România drept un „lacheu NATO” sau o colonie a Occidentului. Această schemă este acum utilizată într-o dispută politică internă, transformând politicienii români în simpli executanți ai deciziilor de la Bruxelles sau Washington.
În ceea ce privește cronologia evenimentelor, analistul observă că căderea Guvernului Bolojan a fost un proces documentat și anticipat de forțele politice interne. PSD a stabilit încă din martie momentul deciziei privind coaliția, iar moțiunea care a dus la schimbarea guvernării a fost votată de Parlamentul României pe 5 mai. Faptul că diplomația americană deține informații despre crizele politice nu demonstrează participarea la producerea acestora, deoarece cunoașterea direcției unei țări este o funcție standard a activității diplomatice.
Deși există interese comerciale clare, precum vânzarea de gaz american sau dezvoltarea Coridorului Vertical, România trebuie să păstreze discernământul și să nu accepte orice ofertă fără analiză economică. Alexandru Coita precizează că Parteneriatul Strategic include infrastructuri de securitate critice, precum bazele Mihail Kogălniceanu și Deveselu, care sunt interese de securitate pe termen lung. Aceste elemente de cooperare militară și postura de descurajare la Marea Neagră sunt independente de simpatia față de o anumită administrație sau de un ambasador.
Contextul geopolitic actual pune sub semnul întrebării capacitatea instituțiilor românești de a gestiona presiunile externe fără a recurge la externalizarea responsabilității. În timp ce discuțiile de securitate regională continuă la nivel înalt, precum întâlnirile de la baza Mihail Kogălniceanu, riscul de a transforma parteneriatele strategice în muniție pentru disputele politice de pe Dâmbovița rămâne ridicat. Această evoluție poate submina credibilitatea orientării strategice care a oferit României garanții de securitate de după 1989.
