România dispune de peste 16 miliarde de euro pentru sectorul de apărare prin intermediul programului european SAFE, într-un context în care securitatea națională depinde direct de capacitatea industrială. Acești bani nu reprezintă un grant, ci un împrumut care va trebui rambursat de contribuabilii români, cu dobândă. Dacă fondurile sunt direcționate exclusiv către achiziții de echipamente fabricate în Germania, Franța sau Coreea, țara va finanța dezvoltarea industriei străine, fără a obține beneficii structurale pe termen lung.
Semnalele privind integrarea locală sunt mixte, existând contracte care aduc tehnologie în țară și achiziții care nu includ clauze de producție. La Mediaș se fabrică deja blindate, iar contractul pentru mașinile de luptă Lynx, de peste 3,3 miliarde de euro, include producția carcasei, a protecției balistice și a software-ului de comandă. Totodată, la Victoria se construiește o fabrică de pulberi de peste jumătate de miliard de euro. În contrast, achiziția de elicoptere de aproape 900 de milioane de euro nu prevede nicio clauză de producție locală.
Capacitatea industriei românești de a absorbi aceste contracte este limitată de un nivel scăzut de digitalizare și robotizare. Există o prăpastie între fabricile multinaționalelor și miile de firme românești care utilizează utilaje vechi, fără sisteme digitale de management. România are de zece ori mai puțini roboți la mia de angajați decât media europeană, iar sub jumătate dintre IMM-uri ating un nivel minim de digitalizare. Mai grav, doar 1,3% dintre firmele din industria prelucrătoare folosesc inteligența artificială, fiind pe ultimul loc în Europa.
Contractorii de apărare impun standarde stricte de trasabilitate digitală și securitate cibernetică, cerințe pe care multe firme locale nu le pot îndeplini fără investiții masive. O companie fără sisteme ERP sau control digital al calității riscă să fie exclusă de la audituri, fiind înlocuită de furnizori din Polonia, Cehia sau Germania. Deși sectorul IT românesc este unul dintre cele mai competitive din Europa, există o lipsă de conectivitate între talentul tehnologic și procesele de producție din fabricile naționale.
Evoluția tehnologică în apărare poate genera beneficii economice extinse dacă este gestionată strategic. Estimările experților de la FACTORY 4.0 indică faptul că, în funcție de nivelul de producție locală, între 2,5 și 5 miliarde de euro pot intra în economia românească până în 2030. Acest proces ar putea crea între 7.500 și 15.000 de locuri de muncă directe și indirecte. Competențele dobândite în industria de apărare, precum ingineria de proces sau securitatea cibernetică industrială, pot fi ulterior aplicate în sectoarele auto sau energetice.
Contextul securității regionale rămâne extrem de volatil, fiind marcat de atacuri aeriene rusești în Ucraina și de testări de sisteme de armament hipersonic de către Coreea de Nord. Aceste evenimente subliniază necesitatea urgentă a unei industrii de apărare robuste. Pentru a evita un scenariu de subdezvoltare, statul trebuie să impună localizarea producției în contracte, firmele să acceseze fonduri pentru retehnologizare, iar sistemul de învățământ să adapteze pregătirea profesională la cerințele noilor tehnologii industriale.
