Deși extrema dreaptă a devenit o forță dominantă în multe state europene în ultimul deceniu, există o grupă de țări unde mișcările naționaliste și xenofobe nu reușesc să se impună. Irlanda, Malta, Luxemburg, Lituania și Grecia reprezintă exemplele principale ale acestui fenomen marginal. Analizele indică faptul că absența unei reprezentări parlamentare semnificative sau un rol politic limitat în aceste state sunt rezultatul unor factori structurali, precum sistemele electorale orientate spre compromis și economii stabile.
În Irlanda, prezența radicalismului este practic nesemnificativă, în ciuda fluxurilor migratorii din perioada 2022–2024. Partidele tradiționale Fianna Fáil, Sinn Féin și Fine Gael ocupă centrul spectrului politic, absorbind alegătorii conservatori. Politologul Paul Gillespie subliniază că identitatea națională irlandeză este modelată de experiența emigrației și de lupta anticolonială, nu de idei de superioritate rasială. De asemenea, sistemul de vot unic transferabil favorizează compromisul politic în detrimentul confruntării acerbe.
Malta prezintă o scenă politică dominată de Partidul Laburist și Partidul Naționalist, care împreună dețin 95% din voturi. Lipsa unei conduceri carismatice și absența unei nemulțumiri sociale majore, datorită creșterii economice, împiedică ascensiunea forțelor de extremă dreaptă. Economistul Frans Camilleri menționează că, deși există îngrijorări privind migrația, problemele generate nu sunt suficient de grave pentru a determina alegătorii să voteze partide mici, care nu oferă soluții pe teme precum costul vieții sau mediul.
Luxemburgul oferă un model de stabilitate prin prosperitatea sa economică și caracterul internaționalizat. Cu un venit pe cap de locuitor de 147.000 de dolari, țara este un centru financiar global care găzduiește instituții europene majore, precum Curtea de Justiție a UE. Această integrare europeană funcționează ca un factor de respingere pentru discursul eurosceptic. Sistemul politic este dominat de trei partide moderate, Partidul Popular Creștin-Social, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Democrat, care colaborează pentru a absorbi tensiunile sociale.
În Lituania, guvernele se bazează pe cooperarea a cel puțin trei partide, promovând o cultură a consensului. Partidul conservator Uniunea Creștin-Democrată a reușit să integreze vocile naționaliste, în timp ce invazia rusă a Ucrainei a transformat securitatea națională într-o miză comună. În Grecia, deși extrema dreaptă a atins 13% la alegerile din 2023, incapacitatea de a forma un pol unitar a împiedicat dominarea politică. Formațiunile precum Niki sau Soluția Elenă nu au reușit o coordonare comună din cauza unor divergențe interne și a unor figuri controversate.
Evoluția acestor dinamici politice se încadrează într-un context european marcat de tensiuni geopolitice constante. În timp ce unele țări se confruntă cu ascensiunea radicalismului, alte mențin stabilitatea prin mecanisme instituționale solide. Această fragmentare a peisajului politic european arată că succesul mișcărilor de extremă dreaptă nu este inevitabil, fiind condiționat de capacitatea statelor de a integra nemulțumirile sociale în cadrul sistemelor democratice existente și de a menține o economie funcțională.
