Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a lansat o propunere care a generat o stirire diplomatică semnificică în cadrul Uniunii Europene. În cadrul discursului său despre Starea Uniunii, ea a propus ca Canada să devină primul „membru asociat” al blocului european. Această inițiativă a fost adresată direct lui Mark Carney, oferind o viziune de colaborare extinsă, însă a creat o confuzie imediată în rândul oficialilor europeni care nu au fost consultați prealabil.
Diplomații europeni au reacționat cu scepticism în fața acestei decizii luate de președinta Comisiei. Un diplomat a descris abordarea ca fiind „periculoasă” și „neînțeleaptă”, subliniind faptul că informația nu a fost discutată nici măcar în cadrul unor întâlniri recente cu ambasadorii UE. Un alt oficial a menționat că textul discursului primit în avans de guvernele europene nu conținea nicio mențiune despre statutul de „membru asociat”, ceea ce a dus la o lipsă de transparență în procesul de decizie.
Statutul propus de von der Leyen rămâne unul neclar, deoarece nu există o definiție oficială pentru acest termen în cadrul actual al instituției. Europarlamentarul german Rene Repasi a explicat că un astfel de model ar necesita, în realitate, o modificare a tratatelor existente. În prezent, nu există o bază juridică pentru un statut de „membru asociat”, iar lipsa unei structuri clare a ridicat întrebări privind posibilitatea ca alte țari, precum Marea Britanie, să solicite un astfel de aranjament.
Din partea Canadei, reacțiile au fost temperate, marcând o distanță față de entuziasmul prezentat de președinta Comisiei Europene. Viitorul ambasador al Canadei, Jonathan Wilkinson, a declarat că nu au ajuns încă la un astfel de nivel de integrare, accentuând faptul că focusul actual este pe obținerea de rezultate concrete. Deși se urmărește o „alianță unică” și o relație mai strânsă, autoritățile canadiene au evitat utilizarea termenului de „stat asociat”.
Contextul geopolitic explică dorința Canadei de a diversifica parteneriatele, în contextul presiunilor economice din America de Nord. Pe măsură ce relațiile cu SUA sunt marcate de incertitudine, Ottawa încearcă să își reducă dependența de exporturile către vecinul său, care reprezintă aproximativ 70% din totalul exporturilor sale. Această strategie vizează consolidarea legăturilor de securitate și economice cu Europa, pentru a compensa riscurile de dependență față de Washington.
În cadrul actual al Uniunii Europene, distincția dintre statutul de membru și cel de partener este strictă, fiind necesară modificarea tratatelor pentru orice formă de integrare mai profundă. Deși țări precum Norvegia sau Islanda sunt integrate în piața unică prin modelul SEE, ele nu dețin drept de vot. Oficialii europeni au subliniat că modelul propus pentru Canada ar putea fi destinat țărilor care nu se află în Europa, precum Australia sau Japonia.
