Pe 30 septembrie 1968, marile bănci centrale ale economiilor occidentale au luat decizia de a renunța la încercările de a menține stabilitatea sistemului de la Bretton Woods. Această etapă a marcat un an extrem de dificil pentru ordinea financiară globală, după ce mecanismul London Gold Pool s-a prăbușit în martie 1968. Această structură, prin care opt state industrializate încercau să stabilizeze prețul aurului la 35 de dolari pe uncia, nu a mai putut fi susținută.
Situația rezervelor de aur ale SUA a devenit critică, scăzând dramatic în perioada respectivă. Spre finalul lunii septembrie 1968, datele economice au indicat clar faptul că paritatea fixă dintre dolar și aur nu mai putea fi apărată de autorități. Piața aurului a început să funcționeze într-un regim dual, existând un preț oficial și unul liber, însă valorile pieței libere au început să depășească controlul instituțiilor financiare.
Sistemul stabilit în 1944 se baza pe principiul conform căruia dolarul era convertibil în aur la un curs de 35 de dolari pe uncia, restul monedelor fiind legate de dolar. Totuși, expansiunea monetară a Statelor Unite, utilizată pentru finanțarea războiului din Vietnam și a programelor sociale sub administrația lui Lyndon Johnson, a creat un dezechilibru major. În 1968, cantitatea de aur deținută de Trezoreria americană acoperea doar o fracțiune din totalul dolarilor aflați în circulație la nivel mondial.
Investitorii și băncile centrale europene au anticipat colapsul înainte ca decidenții politici să acționeze. Franța, sub conducerea lui de Gaulle, a solicitat deja aur în schimbul dolarilor, punând Washingtonul într-o poziție directă de confruntare. Spre sfârșitul lunii septembrie 1968, băncile centrale au renunțat practic la susținerea prețului pe piața liberă, în timp ce posesorii de aur au ales să îl păstreze, lăsând posesorii de dolari într-o stare de incertitudine privind valoarea promisiunilor de pe bancnote.
Evenimentele din 1968 au reprezentat prologul unei transformări radicale a arhitecturii financiare globale. Presiunea asupra sistemului a continuat timp de trei ani, până când Richard Nixon a suspendat convertibilitatea dolarului în aur pe 15 august 1971. Acest moment, cunoscut sub numele de Nixon Shock, a pus capăt formal regimului de la Bretton Woods, deși procesul de destabilizare a început mult în perioada de agonie descrisă anterior.
Sistemul Bretton Woods a oferit stabilitatea necesară reconstrucției economice postbelice, însă a cedat în fața presiunilor inflaționiste și a deficitelor comerciale ale Statelor Unite. Această tranziție de la cursuri fixe la cursuri fluctuante a marcat trecerea către era monedelor fiat, schimbând fundamental modul în care statele și investitorii gestionează riscul valutar și rezervele de aur în cadrul economiei internaționale.
