Pentagonul pregătește în Polonia o reuniune restrânsă privind viitorul NATO, la care participă doar anumite state membre sub denumirea de grup Bergen. Membrii invitați la acest format sunt Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Germania și Olanda. Numele grupului provine de la orașul norvegian care a găzduit prima întâlnire a acestui format, sub coordonarea subsecretarului pentru politici de apărare Elbridge Colby, în luna iunie.
Geografia acestui grup pune accent pe Europa de Nord și zona Baltică, funcționând ca un contrafort al Arcticii. Această evoluție este susținută de acordul SUA-Groenlanda-Danemarca, încheiat la 22 septembrie, care transformă marea insulă nord-americană, aflată sub control danez, în centrul de greutate al noii arhitecturi euroatlantice. Această orientare strategică a Washingtonului către nord indică o schimbare de priorități în securitatea globală.
În acest context, apare întrebarea privind poziționarea României în raport cu interesele americane. Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2025-2030 subliniază importanța covârșitoare a Parteneriatului Strategic cu SUA, considerându-l un pilon de neînlocuit pentru securitate și prosperitate. Totuși, există riscul ca România să rămână blocată într-o viziune de trecut, bazată pe perioada hegemoniei americane, fără a înțelege transformările profunde care îi afectează securitatea.
Prezența bazelor americane precum Deveselu, Câmpia Turzii sau Kogălniceanu nu pune în discuție prezența SUA în România, însă natura relației este critică. Este necesar să se determine dacă America mai acționează ca un garant al ordinii regionale sau ca o putere care utilizează infrastructurile puse la dispoziție doar atunci când interesele sale proprii o impun. Diferența dintre un furnizor de securitate și o putere cu interese punctuale este esențială pentru viitorul strategic.
Relația cu Statele Unite trebuie adaptată unei lumi în tranziție, în care America pare să se retragă din anumite tipuri de parteneriate. Răspunsul nu poate fi o cerere pentru „mai multă Americă”, ci dezvoltarea unei capacități românești și regionale mai mari. Este necesară o abordare realistă, în care „parteneriatul strategic” nu mai este privit ca o constantă metafizică, ci ca o colaborare bazată pe coincidența intereselor naționale.
Securitatea regională depinde de capacitatea statelor de a acționa independent atunci când interesele marilor puteri nu coincid. În politica internațională, nicio garanție strategică nu este eternă, iar o relație matură cu Washingtonul presupune pregătirea pentru momentele de divergență. Această dinamică necesită o reformulare a strategiilor de apărare, trecând de la dependență la o autonomie strategică sporită în cadrul spațiului euroatlantic.
