Suedia a reușit să stabilească un nivel de producție electrică fără emisii de carbon de 99,6%, cel mai ridicat raport înregistrat în Uniunea Europeană. Acest sistem energetic este susținut de un mix dominat de hidroenergie, energie nucleară și eoliană, în timp ce combustibiliilor fosili le este atribuit un rol marginal, sub 0,1% din producție. Analiza realizată de Iuliana Topor subliniază că succesul acestui model depinde de o combinație strategică între surse stabile și regenerabile.
Structura energetică a Suediei în 2025 se bazează pe o producție totală de aproximativ 159,8 TWh, cu un consum intern de 125,8 TWh. Hidroenergia reprezintă pilonul principal, asigurând circa 44% din producție prin peste 1.900 de hidrocentrale, urmată de energia nucleară, care contribuie cu aproximativ 29%. Energia eoliană a cunoscut o expansiune masivă, ajungând la o pondere de 25% în mixul energetic, depășind chiar hidroenergia și nuclearul în anumite luni de producție.
Deși Suedia este exportator net de electricitate, cu un surplus de aproape 34 TWh în 2025, țara se confruntă cu asimetrii regionale severe. Nordul țării concentrează resursele de hidroenergie și proiectele eoliene noi, însă infrastructura de transport nu a evoluat la același ritm ca producția. Această problemă cauzează congestii și diferențe de preț între regiuni, forțând sudul industrializat și mai dens populat să depindă de importuri pentru a acoperi vârfurile de consum.
Tranziția către o economie complet fără combustibili fosili până în 2040 implică și provocări administrative și economice semnificative. Sistemul de „veto municipal” a blocat majoritatea proiectelor eoliene noi în 2025, cu aproximativ 90% dintre cereri fiind respinse de autoritățile locale. În paralel, sectorul eolian se confruntă cu o stagnare a investițiilor noi în primul trimestru al anului 2025, din cauza incertitudinii politice și a prețurilor scăzute la electricitate.
Pentru România, modelul suedez oferă lecții esențiale privind planificarea anticipativă a rețelelor și necesitatea capacității de stocare. În timp ce Suedia are un mix aproape complet decarbonat, România utilizează încă circa 34% surse termice pentru producția de electricitate. România se confruntă cu blocaje de rețea similare, însă diferența majoră constă în ritmul de dezvoltare a capacităților nucleare și în poziția de importator net de energie.
Evoluția sistemelor de distribuție și securitatea rețelelor rămân teme critice pentru stabilitatea energetică regională. În contextul european, modernizarea infrastructurii de transport și implementarea unor mecanisme de stocare sunt vitale pentru gestionarea variabilității surselor regenerabile. Aceste investiții sunt necesare pentru a evita congestiile și pentru a asigura un cadru de funcționare predictibil în fața noilor tehnologii de producție verde.
