Discuțiile privind posibila utilizare a bombei GBU-43/B Massive Ordnance Air Blast (MOAB) împotriva Iranului au ridicat semne de întrebare privind eficacitatea reală a acestei arme convenționale de mari dimensiuni. Deși bomba are o forță explozivă uriașă, experții avertizează că aceasta nu este instrumentul optim pentru distrugerea obiectivelor strategice iraniene. Problema principală rezidă în natura armamentului, care este conceput pentru a detona în aer, nu pentru a penetra structuri fortificate.
Bomba MOAB, care cântărește puțin sub 10.000 kg, funcționează prin generarea unei unde de suprapresiune pe o suprafață extinsă deasupra solului. Acest mecanism o face extrem de eficientă împotriva personalului militar, a structurilor expuse sau a intrărilor în peșteri, însă energia sa se disipă preponderent pe orizontală. În fața buncărelor de beton armat sau a instalațiilor îngropate sub munți, majoritatea forței sale explozive se pierde, neputând să atingă țintele de la adâncime.
Infrastructura militară și nucleară a Iranului a fost construită special pentru a rezista unor astfel de atacuri convenționale. Instalațiile de îmbogățire a uraniului de la Natanz, de exemplu, sunt protejate de straturi groase de beton și se află la o adâncime de aproximativ 40–50 de metri sub suprafață. De asemenea, rețelele de tuneluri din zonele muntoase pot absorbi și dispersa undele de șoc, făcând ca o explozie de suprafață să aibă un impact minim asupra obiectivelor esențiale.
Lt. gen. KR Rao (în rezervă), fost director general al artileriei, subliniază că un atac cu MOAB ar putea eșua din motive tehnice și operaționale. Acesta menționează că incapacitatea de a penetra terenul și faptul că ușile masive ale buncărelor pot absorbi efectul exploziei reduc drastic șansele de succes. În acest context, bomba penetrantă GBU-57 Massive Ordnance Penetrator este considerată o alternativă mult mai adecvată, având o carcasă întărită special pentru a străpunge roca și betonul.
Din punct de vedere operațional, utilizarea bombei MOAB implică riscuri suplimentare pentru forțele americane. Această armă trebuie lansată de pe un avion de transport MC-130 modificat, care este mult mai vulnerabil în spațiul aerian contestat decât bombardierele stealth. Pentru a putea efectua un astfel de atac, SUA ar trebui să neutralizeze prealabil rețeaua de apărare antiaeriană a Iranului, ceea ce ar presupune o campanie militară de o amploare considerabilă.
Strategia de apărare a Teheranului se bazează pe dispersarea obiectivelor și pe utilizarea reliefului muntos pentru a reduce eficacitatea atacurilor de precizie. Prin construirea de depozite subterane de rachete și centre de comandă fortificate, Iranul a încercat să contracareze superioritatea aeriană a SUA și a Israelului. Astfel, utilizarea unei arme care nu poate penetra aceste structuri ar putea fi transformată de regimul iranian într-o victorie propagandistică.
