Contextul geopolitic actual indică o revenire la modele de gândire imperială, în care marile puteri negociază direct hărțile de influență. Trump și o parte din echipa sa de consilieri politici și militari sunt marcați de forța Doctrinei Monroe, utilizată pentru impunerea unei viziuni de putere. Această abordare sugerează o schimbare de paradigmă, în care deciziile care modifică harta lumii se iau la mese de negociere cu o participare extrem de redusă a actorilor globali.
Istoria oferă lecții despre modul în care liderii de odinioară au gestionat fracturile dintre blocuri. Winston Churchill a reprezentat un model de contrast, manifestând inițial o credință în destinul Rusiei ca făcător de pace sub conducerea lui Iosif Vissarionovici Stalin. Totuși, conștient de avansul rusesc din octombrie 1944, Churchill a negociat secret „acordul privind procentajele”, prin care s-a produs cedarea controlului occidental asupra unor teritorii din estul Europei.
În cadrul acestui acord schițat de Churchill, România a fost propusă cu un procent de 90% de control sovietic, în timp ce Iugoslavia și Ungaria au primit un control de 50-50%. Bulgaria a fost cedată într-o proporție de 75%. Această repartizare a fost aprobată rapid de Stalin, marcând începutul unei ordini în care controlul asupra unor state a fost stabilit prin acorduri directe între marii aliați, ignorând restul comunității internaționale.
Deși Churchill a exprimat în februarie 1945 speranța că liderii sovietici doresc să trăiască în prietenie cu democrațiile occidentale, el a identificat rapid apariția unei mari fracturi. În discursul de la Fulon din martie 1945, el a descris coborârea unei „Cortine de Fier” peste Europa Centrală și de Est. Această zonă, care includea orașe precum Varșovia, Berlin, Praga, Budapesta, Bucureștiul și Sofia, a intrat sub sfera sovietică.
Sistemele actuale de negociare și control, precum cele susținute de ONU, par să nu mai fie funcționale în fața noilor realități. Marii lideri tind să renunțe la cadrele democratice pentru a reveni la mecanismele de impunere a forței sau a păcii prin amenințarea cu forța. Se observă o tendință de redefinire a rolului statelor mici, în timp ce super-puterile rescriu condițiile de pace în funcție de interesele lor economice globale.
Europa încearcă să evite poziționarea la mijlocul acestor negocieri, optând pentru o integrare instituțională accelerată a Ucrainei ca Stat Membru. Această mișcare este o tentativă de a asigura o voce în cadrul unui proces în care marile puteri, inclusiv Rusia și America, par să fi stabilit deja noi zone de influență. Obiectivul este de a minimiza consecințele unei noi repartizări a resurselor strategice și a puterii politice.
