O nouă viziune de politică externă, numită „civilizaționism”, ar putea marca o schimbare fundamentală în modul în care Washingtonul își definește rolul global. Această doctrină, asociată administrației Trump și intelectualilor din cadrul mișcării New Right, propune o redesenare a ordinii mondiale prin organizarea lumii în sfere de influență. Fiecare spațiu ar fi dominat de o mare putere, asociată unei anumite civilizații, într-un model de coexistență fără un lider global unic.
Leonard A. Schuette, cercetător în cadrul Europe Program al Carnegie Endowment for International Peace, explică în cadrul unui interviu pentru The New York Times că această viziune se conturează în jurul centrului puterii de la Washington. Spre deosebire de cursurile anterioare, precum „primacy”, care susținea leadershipul militar global, sau „restraint”, care cerea reducerea prezenței externe, „civilizaționismul” promovează dominația americană în emisfera occidentală. Această abordare respinge ambițiile universale ale modelelor tradiționale de politică externă.
În această structură propusă de Schuette, marile puteri, precum Statele Unite, China, Rusia, India și posibil Turcia, ar gestiona propriile spații civilizaționale. Modelul oferă o justificare pentru o ordine multipolară, în care Washingtonul nu ar mai încerca să promoveze aceleași valori și instituții în întreaga lume. Această schimbare implică și o îndepărtare de definiția tradițională a Occidentului, bazată pe democrație constituțională și drepturi individuale, punând accent pe religie, limbă și apartenență teritorială.
Deși ideile New Right au câștigat influență, relația lui Trump cu această doctrină rămâne ambiguă, deoarece președintele nu este un ideolog și nu urmează mereu o strategie coerentă. Analistul menționează că politicile sale privind Iranul și Israelul contrazic ideea de retragere din Orientul Mijlociu. În ceea ce privește China, administrația oscilează între confruntare și o abordare conciliantă, recunoașterea Chinei ca putere regională dominantă fiind un element central al viziunii civilizaționiste.
Impactul acestei strategii asupra Europei este marcat de sprijinul acordat partidelor patriotice și de criticile la adresa direcției politice actuale a continentului. Schuette face o distincție între această viziune și teoria conflictului dintre civilizații a lui Samuel Huntington, apropiind-o mai degrabă de ideile lui Carl Schmitt despre blocuri regionale. Totuși, doctrina este încă în formare, iar stabilirea granițelor dintre aceste spații de influență rămâne o provocare majoră pentru stabilitatea globală.
Această evoluție a relațiilor de putere intervine într-un context de reconfigurare a priorităților internaționale, unde statele de dimensiune medie ar putea resiste dominației marilor puteri regionale. Deși „civilizaționismul” nu este încă o teorie completă și stabilă, instituționalizarea ideilor New Right sugerează că această direcție va continua să influențeze deciziile strategice ale Statelor Unite pe termen lung.
