Scriitorul german Philipp Ruch analizează în noua sa carte, intitulată „Recidiva”, mecanismele care au permis ascensiunea partidului nazist într-o perioadă în care Germania funcționa încă sub un regim democratic. Autorul susține că majoritatea teoriilor consacrate care explică succesul Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) sunt eronate, deoarece datele istorice oferă o perspectivă diferită de cea acceptată de opinia publică. Ruch caută indicii despre succesul actual al mișcărilor de extremă dreaptă prin studierea acestui proces istoric.
Un punct central al analizei este scrutinul din 1930, considerat de Ruch mult mai decisiv decât evenimentele din 1932 sau 1933. În 1928, NSDAP obținuse doar 800.000 de voturi și 12 mandate în Reichstag, însă în noaptea alegerilor din 1930, partidul a înregistrat o creștere de nouă ori, ajungând la 6,4 milioane de voturi și 107 mandate. Această performanță a permis unei mișcări marginale să depășească partide consacrate de dreapta, precum Partidul de Centru (Zentrum), DVP și DNVP, ocupând locul al doilea după social-democrați.
Ruch respinge ideea că succesul nazistilor s-a datorat magnetismului personal al lui Hitler sau unui cult al personalității bine pus la punct. Autorul menționează că, în 1930, toate partidele cultivau cultul liderului, iar naziștii nu aveau nimic distinctiv în această privință, fiind chiar sceptici față de principiul Führerului. Mai mult, Hitler nu figura pe buletinul de vot la acele alegeri, deoarece nu era cetățean german și risca deportarea din cauza antecedentelor penale legate de o tentativă de lovitură de stat.
Analiza scriitorului demitizează și imaginea lui Hitler ca geniu politic, descriindu-l în acea perioadă drept un „infractor leneș care dormea până la prânz”. De asemenea, Ruch critică percepția unei mașinării de propagandă sofisticate, numind activitatea nazistă timpurie o „bătaie de joc amatoricească”. El subliniază că imaginile prezentate în publicația Illustrierter Beobachter erau neprofesioniste, iar cifrele de vânzări ale presei naziste erau jalnice, ceea ce indică faptul că propaganda nu a fost factorul explicativ principal pentru creșterea electorală.
În loc de economie sau propagandă, Ruch identifică în dorința de violență și în planurile de eliminare a adversarilor politici adevăratul motor al ascensiunii NSDAP. Autorul observă că, în regiunile cu șomaj ridicat, partidul nazist a avut rezultate slabe, iar tinerii tăiau legătura cu această mișcare. Succesul a venit din consecvența partidului de a promova eliminarea adversarilor, în loc de politici sociale sau proiecte de infrastructură, o strategie care pare să rezoneze și cu mișcările de extremă dreaptă actuale.
Fenomenul ascensiunii mișcărilor radicale este observat în prezent și în alte contexte politice europene, unde partidele de extremă dreaptă par să fie imune la scandaluri. Ruch compară reziliența naziștilor cu cea a unor partide moderne, precum Partidul Libertății din Austria, care a revenit după scandalul „afacerea Ibiza”. În Germania actuală, autorul menționează AfD ca fiind un partid radical care utilizează fantezii legate de represalii violente în campaniile sale publice.
