O analiză realizată de Asociația Energia Inteligentă (AEI) relevă faptul că energia produsă din cărbune în România nu a fost niciodată ieftină, ci a fost susținută printr-un sistem contabil și politic care a ascuns costurile reale. Conform studiului, factura energetică a fost plătită în trei moduri: prin prețul electricității, prin subvenții și ajutoare de la stat, și prin investiții publice sau ștergeri de datorii. Această abordare a creat iluzia unei energii interne ieftine, în timp ce economia suporta costuri ascunse legate de centrale îmbătrânite și mine decapitalizate.
În perioada 2005-2008, sprijinul statului făcea ca costul rămas în sarcina producătorilor să pară sub prețul mediu al pieței, alimentând mitul securității energetice prin lignit. Totuși, diferența de cost era împinsă în afara facturii directe, sub formă de arierate, pierderi ale companiilor de stat și obligații de mediu amânate. După anul 2013, costul cărbunelui pentru producători a început să depășească constant prețul mediu angro, iar după 2018 această discrepanță a crescut abrupt, din cauza factorilor structurali și a certificatelor de CO2.
Deși creșterea prețului certificatelor de CO2 a avut un impact sever, analiza AEI subliniază că aceasta nu este singura cauză a necompetitivității. Problemele acumulate includ randamente energetice reduse, costuri mari de extracție, echipamente învechite și mentenanță costisitoare. Chiar și în contextul crizei energetice din 2022, când prețul pieței a ajuns la aproximativ 1.131 lei/MWh, costul integral al cărbunelui fără ajutoare era de circa 1.320 lei/MWh. Astfel, lignitul nu a devenit competitiv, ci piața a devenit anormal de scumpă.
Analiza indică faptul că ajutorul public nu a generat competitivitate, ci a cumpărat doar timp, care nu a fost utilizat pentru construirea capacităților de înlocuire. România a închis sau a pregătit închiderea unor grupuri de producție fără a avea funcționale centrale pe gaze, capacități de stocare sau investiții hidroenergetice. Astăzi, țara plătește simultan pentru întreținerea capacităților vechi, pentru certificatele de CO2, pentru ajutoare și pentru energia importată, fără a obține beneficiile unei tranziții energetice reale.
Cărbunele poate păstra o valoare strategică de rezervă pentru perioade limitate, dar această funcție trebuie măsurată și plătită transparent. Dumitru Chisăliță, președintele AEI, a concluzionat că trebuie păstrat strict cât este necesar pentru siguranța sistemului și înlocuit conform unui calendar tehnic real. El a subliniat că energia „ieftină” din cărbune a reprezentat una dintre cele mai scumpe iluzii ale politicii energetice românești, fiind o strategie bazată pe promisiuni electorale sau prezentări oficiale.
Securitatea energetică a fost adesea folosită ca argument pentru menținerea unor capacități de producție costisitoare, însă analiza evidențiază eșecul de a construi viitorul promis. În loc de infrastructură modernă, statul a cheltuit miliarde pentru conservarea unui sistem învechit. Această situație forțează România să gestioneze o suprapunere de costuri, unde se plătește atât pentru trecut, cât și pentru lipsa alternativelor moderne necesare pentru stabilitatea rețelei.
